Cum faceți față singurătății?

Bună!

Nu vreau să intru în foarte multe detalii aici, dar în ultimii ani viața mi-a oferit câteva încercări foarte grele și m-a adus în situația în care, acum, la 44 de ani să fiu complet singur pe lumea asta, doar cu amintirile unor vremuri frumoase și ale unor persoane dragi (soție, părinți, soră), plecate mult prea devreme de pe lumea asta tristă a lacrimilor reci, care azi mă mai privesc doar din fotografiile de pe perete.

Și adevărul e că singurătatea asta doare al naibii de mult, mult mai mult decât mi-aș fi putut închipui până să ajung în situația asta. Și nu mă refer aici la ideea de a nu fi într-o relație sau de a locui singur pentru că, din punctul ăsta de vedere, am avut perioade destul de lungi de timp în care am locuit (sau am călătorit) de unul singur și chiar nu am avut o problemă cu asta pentru că aveam persoanele dragi sufletului meu la un telefon distanță.

Mă refer la singurătatea aia la modul absolut când știi că, exceptând niște amiciții superficiale, nu (mai) există nimeni pe lumea asta căruia să-i pese cu adevărat de tine, nimeni cu care să poți să-ți împarți durerile, suferințele, frământările, bucuriile, realizările, nimeni care să-ți spună sau căruia să poți să-i spui noapte bună sau bună dimineața fie și doar la un telefon, nimeni cu care să poți să stai la masă în momentele alea importante, gen prima zi de Crăciun sau noaptea de Înviere, etc, etc, etc.

Nu știu câți alți oameni sunt într-o situație de genul. Sincer să fiu eu nu prea mai știu pe nimeni... adică da, știu mulți oameni (în general în vârstă) care au rămas singuri, dar care, totuși, mai au, undeva, un copil, un nepot, un frate, o soră... pe cineva la care să se gândească și care să se gândească la ei. Intuiesc totuși că nu oi fi eu singurul aflat în stiuația asta.

Și tocmai acelor oameni, aflați într-o situație similară, mă adresez cu întrebarea din titlu... voi cum gestionați toată situația asta, cum faceți față singurătății, cum ați reușit să vă mai găsiți un scop în viață?